Duhul intristarii, care intuneca sufletul ca sa nu poata avea nici o vedere duhovniceasca si-l opreste de la toata lucrarea cea buna. Cand duhul acesta viclean tabaraste asupra sufletului si-l intuneca in intregime, nu-i mai ingaduie sa-si faca rugaciunile cu osardie, nici sa staruie cu folos pe langa sfintele citiri si nu rabda pe om sa fie bland si smerit fata de frati; ii pricinuieste scarba fata de toate lucrurile si fata de insasi fagaduinta vietii. Scurt vorbind, intristarea tulbura toate sfaturile mantuitoare ale sufletului si usuca toata puterea si staruinta lui, facandu-l ca pe un iesit din minte si legandu-l de gandul deznadejdii. De aceea, daca avem de gand sa luptam lupta duhovniceasca si sa biruim cu Dumnezeu duhurile rautatii, sa pazim cu toata strajuirea inima noastra dinspre duhul intristarii (Prov. 4,23). Caci precum molia roade haina si caria lemnul, asa intristarea mananca sufletul omului. Ea il face sa ocoleasca toata intalnirea buna si nu-l lasa sa primeasca cuvant de sfat nici de la prietenii cei adevarati, precum nu-i ingaduie sa le dea raspuns bun si pasnic. Ci invaluind tot sufletul, il umple de amaraciune si de nepasare. În sfarsit ii pune in minte gandul sa fuga de oameni, ca de unii ce i s-ar fi facut pricina de tulburare si nu-l lasa sa-si dea seama ca nu dinafara vine boala, ci ea mocneste inauntru, facandu-se aratata cand vine vreo ispita care o da la iveala. Caci niciodata nu s-ar vatama omul de om, daca nu ar avea mocnind inauntru pricinile patimilor.
De aceea Ziditorul a toate si Doctorul sufletelor, Dumnezeu, Cel ce singur stie ranile sufletului cu de-amanuntul, nu porunceste sa lepadam petrecerea cu oamenii, ci sa taiem din noi pricinile pacatului si sa cunoastem ca sanatatea sufletului se dobandeste nu despartindu-ne de oameni, ci petrecand si exercitandu-ne cu cei virtuosi. Cand asadar pentru oarecare pricini, zise «indreptatite», ne despartim de frati, n-am taiat pricinile intristarii, ci numai le-am schimbat, fiindca boala ce mocneste inauntru se poate aprinde si printr-alte lucruri. De aceea tot razboiul sa ne fie impotriva patimilor celor dinauntru. Caci de le vom scoate pe acestea din inima cu darul si cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai cu oamenii, dar si cu fiarele salbatice vom petrece cu usurinta, cum zice si fericitul Iov: «Fiarele salbatice vor fi cu tine in pace» (Iov 5,23). Deci mai intai trebuie sa luptam impotriva duhului intristarii, care impinge sufletul la deznadejde, ca sa-l alungam din inima noastra. Caci acesta n-a lasat pe Cain sa se pocaiasca dupa ce si-a ucis fratele, nici pe Iuda dupa cea vandut pe Domnul. Sa ne deprindem numai in acea intristare, care se cuprinde in pocainta pentru pacate si e impreunata cu nadejdea cea buna. Despre aceasta zice si Apostolul: «intristarea cea dupa Dumnezeu lucreaza pocainta spre mantuire, fara parere de rau» (II Cor. 7,10). Caci intristarea cea dupa Dumnezeu, hranind sufletul cu nadejdea pocaintei, e impreunata cu bucurie. De aceea ea face pe om osarduitor si ascultator spre toata lucrarea cea buna, prietenos, smerit, bland, gata sa sufere raul si sa rabde toata buna osteneala si zdrobirea, ca una ce e cu adevarat dupa Dumnezeu. Ea face sa se arate in om roadele Sfantului Duh, care sunt: bucuria, dragostea, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, credinta si infranarea. De la intristarea cea potrivnica insa, cunoastem roadele duhului celui rau, adica: trandavia, lipsa de rabdare, mania, ura, impotrivirea in cuvant, lenea la rugaciune. De aceasta intristare suntem datori sa fugim, ca si de curvie, de iubirea de argint, de manie si de toate celelalte patimi. Ea se tamaduieste prin rugaciune, prin nadejdea in Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeiesti si prin petrecerea cu oamenii cuviosi.
Sfantul Ioan Casian
